Pe cine ai langa tine

Filmul vazut aseara la mall, Public enemies, mi-a dat o idee care ar putea sa mai civilizeze putin salile noastre de cinema, unde a devenit aproape un chin sa intri. Una din putinele scene de retinut din film il arata pe Johnny Depp ("John Dillinger"), mare jefuitor de banci, la film. Inainte sa inceapa filmul, pe ecran apare un anunt gen Wanted, in care spectatorii sunt invitati sa se uite la stanga, apoi la dreapta si sa se asigure ca nu cumva vecinul de scaun ar fi cel cautat. Urmand modelul, as poza "infractorii" din salile de cinema si le-as arata mutrele pe tot ecranul, in malluri, sa se vada si ei cat de groaznici sunt. Si dupa, as aprinde luminile in sala si as zice: uitati-va in stanga, uitati-va in dreapta. Odata identificati, sa fie tarati afara de politia multiplexelor si loviti in plex cu flexul si sa fie pusi sa faca 5000 de genuflexiuni pan-or asuda sa le treaca dorinta de popcorn, pocnit baloane de guma de mestecat, vorbit la telefon in timpul filmului, povestit filmul cu alt "infractor", hahait zgomotos samd.

Vaclav Havel

Cred ca multi v-ati intrebat ce face un presedinte cand nu este in campanie, cand nu apare la televizor, cand nu vorbeste populisto-grav despre probleme "de interes national". Cu toata tabloidizarea presei noastre, n-am vazut vreun demers de acest fel pana acum si, sincer, nici n-am vazut pana acum vreun presedinte caruia sa vreau sa-i patrund in intimitate. Vaclav Havel, ultimul presedinte al Cehoslovaciei si primul presedinte al Cehiei, si-a asumat acest rol, punandu-si viata pe tava in filmul Citizen Havel, ce a putut fi vizionat in urma cu o saptamana la Centrul ceh. "N-o sa fiti niciodata atat de aproape de un presedinte," a avertizat gazda Centrului ceh inaintea vizionarii. As zice ca rareori poti fi asa aproape de un om. In film exista inclusiv imagini de la vizita lui Havel in Romania, in timpul presedintiei lui Emil Constantinesu. Calatorind in avionul care-l poarta spre Romania, presedintele Havel isi corecteaza discursul pe care urmeaza sa-l tina in fata Academiei, politichiei si intelighentiei romane cu ocazia primirii titlului Doctor Honoris Causa. "Din cate imi dau seama, toti cei care vin in Romania primesc premiul pe care o sa-l primesc eu", se amuza presedintele. Un film de vazut de catre alegatori, de catre politicieni si de catre cei care erau prea ocupati cu alte lucruri in vremea cand toate lucrurile acelea s-au intamplat; fiindca nu cred ca vom mai avea ocazia prea curand sa intalnim atata onestitate si atata umor din partea unui politician.

Meet Nae

Miercuri, 12 martie, orele 20.00, la Institutul francez, Nae Caranfil vorbeste despre ultimul sau film, Restul e tacere. Mi-a fost frica sa-l vad pana acum, gandindu-ma fie si doar la o posibila drama pe care Nae o lua in calcul, atunci cand filmul se pregatea sa iasa in lume. Invitat in emisiunea lui Catalin Stefanescu de pe TVR1, regizorul a marturisit ca ar suferi ingrozitor daca filmul sau nu ar placea publicului (atentie, nu criticii sau festivalurilor!). Am citit cateva cronici care vorbeau despre faptul ca filmul s-ar fi copt cam prea mult inainte de a fi facut, dat fiind ca ideea lui a incoltit prin 1984, dar abia acum a putut fi dusa la bun sfarsit. Altele, cum a fost inclusiv editorialul lui CTP de ieri, in Gandul, vorbesc despre un film 100% Nae. Chiar daca a trecut ceva vreme de la Filantropica pana azi, mi-amintesc ceva ce in alta parte nu am vazut in cinematografia romaneasca: dorinta de a re/da glamourul Bucurestiului (din nou apel la memorie: regizorul povestea ca la filmarile de noapte pentru Filantropica uda caldaramul ori de cate ori era nevoie pentru a-i reda lumina si stralucirea!), mai cu seama intr-o perioada in care predomina estetica uratului. Nu sunt pentru arta senina, neproblematica (-zanta), insa de acel Bucuresti, de care atat de putini isi amintesc incat uneori incepi sa te indoiesti ca ar fi existat vreodata, de acel Bucuresti ne e foarte dor. <<„Restul e tăcere” este şi filmul unei Românii aproape şterse din memoria colectivă. România marilor gesturi şi marilor prăbuşiri, a onoarei şi abuzului cu zâmbetul pe buze, a Parisului de vis, România revelaţiei la o halbă de bere băută spovedit, a monoclului şi pălăriilor purtate de femei frumoase, marcate de viciu şi destin, România râsului melancolic cu melon şi baston,>> spune tot CTP. Vom reveni cu amanunte.

Beloved book, lousy movie

Sunt carti dupa care ar trebui interzis sa se faca filme. Ecranizarea cartii lui Gabriel Garcia Marquez, "Dragostea in vremea holerei", trebuie ca a produs o mare dezamagire in randul celor doua tipuri de spectator venit sa vada filmul la cinema. Cel care a citit cartea a plecat amarat de vizionarea unui film prost, in ciuda faptului ca eroul este interpretat de proaspatul castigator al Oscarului, Javier Bardem. Cel binevoitor, care n-a citit-o dar ar citi-o, n-o va mai citi din cauza unui film prost. Ma numar printre cei care au citit cartea si probabil ca daca as fi avut ceva mai mult har, mi-ar fi placut s-o scriu. Sau pentru ca deja a fost scrisa, macar filmul mi-ar fi placut sa-l fac. Mike Newell a avut mijloacele (tehnice) sa-l faca, insa neintelegerea povestii si un casting de neinteles au aruncat filmul in telenovela. Dupa cum ne amintim, cartea se petrece pe o intindere de 50 de ani peste care cititorul nu are de ce sa se grabeasca sa treaca. De la noaptea nuntii Ferminei si pana cand aceeasi Fermina declara amuzata "Miros a baba" e un drum lung la care trebuie sa pui osul sa-l parcurgi. In film, drumul se scurteaza dramatic cu ajutorul pamatufului de pudra si al fondului de ten cu care Mike Newell a crezut ca ar putea face minuni. Asa apar imagini aberante cu aceleasi tinere fete deghizate in batrane sub sapte straturi de machiaj, dar cu aceleasi voci tinere si cu aceleasi priviri iscoditoare. Singurul lucru pe care l-am priceput de aici este ca asa cum fondul de ten nu poate sa ascunda batranetea, la fel de bine nu poate ascunde nici tineretea. Machiajul gros si-a pus amprenta insa pe intreg filmul. Asupra replicilor, asupra miscarilor. Asa de trucate sunt ca singurul care joaca nefardat, adica simplu, este Bardem, pentru simplul fapt ca in cea mai mare parte a filmului face sex. Neafectata este si muzica Shakirei. Ca sa citez un cronicar de film care scrie despre film fara sa fi citit cartea, beloved book, lousy movie.

O teorie in care am crezut jumatate de ora

Multi dintre critici trebuie sa se fi lasat sedusi de mrejele propriilor teorii, nascute la cald, orice va fi insemnat cald. Bubble theories gata sa se sparga la lumina zilei. Unii le-au spart singuri pentru ca altfel le nenorocea vietile. E suficient sa te lasi furat si fandaxia-i gata, vorba lui Caragiale. Eh, cei putini si norocosi au ramas fideli propriilor teorii pe care le-au demonstrat cu generozitate in restul zilelor. Teoria mea face parte din categoria celor multi dar nenorocosi. Am vrut sa scriu la cald despre ea, dar am asteptat intai sa-mi mai piara necazul. Am vazut si eu filmul fratilor Coen, "No country for old men" si m-am pomenit, la iesirea din cinema, formulandu-mi teoria cu respiratia taiata de cel de langa mine nu ma mai putea urmari. Se facea asa:
* ca atunci cand au facut Oh brother where art thou au declarat ca au montat de fapt Iliada (haha!)
* ca, la finalul lui No country for old men este discutia aceea lunga care pre multi masca i-a lasat in care se zice ca vremurile nu s-au schimbat
* in carele Scoop zice ca fratii Coen au refacut Suspecti de serviciu
* ca Javier Bardem joaca un Kaizer Soze in varianta Coen
...................................................................................

Si uite-asa am ajuns acasa, am deschis Time out in care era un interviu cu fratii C., si niciun cuvintel despre teoria mea, decat ca filmul s-a inspirat dintr-o carte de mare succes, restul il stiti. Pentru cine are curiozitati despre cum ar arata Scoop, daca vedeti un personaj ratacind cu o punga de pop corn prin centru si bombanind "Si vitavercea, si vitavercea," acela sunt eu.

Sfertul de ora decisiv

Alfred Hitchcock are aparitii de cateva secunde, unele mai usor, altele mai greu de depistat, in 37 din cele 52 de filme care i s-au mai pastrat. Stiind ca una din reguli e sa apara undeva in primul sfert de ora din film, stau de fiecare data la panda sa vanez regizorul. Cred ca la niciun alt regizor nu acord mai mare atentie primului sfert de ora de film. Poate sa fie un sfert de ora de film decisiv pentru soarta filmului? Poate. In cele 15 minute se pune pe fagas intriga narativa, care daca e prost construita, mai tarziu poti s-o faci bucati. La maestrul suspansului, propriile aparitii nu au in niciun caz substrat narcisist. Daca ar fi fost asa, ar fi putut sa se distribuie in toate filmele pe care le-a creat (a se compara cu Woody Allen). Aparitiile sale sunt insa discrete, uneori chiar greu de depistat, ca o sarada, si reprezinta semnatura originala a regizorului. Mai mult decat atat, au un dublu rol: de mentinere treaza a atentiei pentru sfertul de ora decisiv, dar si de relaxare. Cine a vazut macar un film al lui Hitchcock nu poate sa nu fi tremurat nitel dupa, cand a mers noaptea sa stinga lumina, nu poate sa nu fi vazut o umbra mai ciudata la fereastra sau sa nu fi visat "urat." Acest sfert de ora de la inceput iti aduce inima la loc in astfel de momente de dupa sau chiar in plin plot. Iti reamintesti ca totusi cine a montat filmul asta e un tip cu umor, un tip care stie sa rada. Sa rada de tine.

Cobai de succes

Cercetatori romani care n-ati emigrat inca, fiti atenti ca am o solutie de facut bani pentru experimentele voastre. Aruncati cobaii din laborator si deveniti voi insiva propriii vostri cobai. Ati vazut Brainiacs sau Myth Busters, cam asa ceva trebuie sa procedati. Mergeti la Prima TV ca acolo gasiti intelegere pentru reality shows si bingo, din banii incasati pe emisiune faceti bani pentru urmatorul experiment si tot asa. Asta insa era doar o paranteza. Chloe Delaume da astazi un interviu despre cartea pe care si noi am pomenit-o aici, "Locuiesc in televizor." Ce face ea este ca pe parcursul a 22 de zile sta cu televizorul deschis non-stop si nu face nimic fara televizor, la fel cum nici televizorul nu face nimic fara Chloe. Dincolo de o carte slaba, intelegi ca experimentul a reusit: Chloe a iesit cu 7 kilograme mai grasa si cu spiritul critic pierdut (asta ar justifica aparitia cartii, precum si cu o "identitate neutra." Experimentul lui Chloe se aseamana, in buna masura, cu cel al lui Morgan Spurlock, care a experimentat pe propria piele portiile super size de la McDonald's. Amandoi au testat doua elemente ale globalizarii: televizor, respectiv fast food. Unuia i-a iesit insa un documentar excelent, chiar daca impactul lui a echivalat cu o piscatura de tantar pe o burta de elefant macar a pus mamutul McDo pe ganduri un pic (ex. portiile din America au fost regandite), celuilalt i-a iesit doar o carte, cum ziceam slaba, care n-a miscat pe nimeni. De fapt, din cele doua experimente, daca tot le comparam, rezulta a mia oara ca imaginea bate cuvantul scris. In fine, ambii apostoli ai antiglobalizarii reamintesc o idee veche de doua mii de ani, si anume ca daca vrei sa schimbi ceva din temelii trebuie sa te sacrifici. Revenind in Romania, aici testam pe propria piele praful, mizeria, nesimtirea si mai stiti voi mai bine ce si nu luam niciun sfant pe asta. Ce sitcom de succes ar fi Romania!

Stromboli

Time out propune ca destinatie de vacanta Insula Stromboli, situata in Insulele Eoliene. Inainte de a va pune traista-n bat, va recomand filmul care poarta numele insulei si care a prilejuit prima intalnire a regizorului Roberto Rossellini cu Ingrid Bergman, in 1949. Dupa care mai vedeti daca va mai incumetati sau nu sa plecati la drum.

What's next

Definitely I served the king of England. O fi acelasi cu cartea lui Bogumil Hrabal pe care mi-am luat-o absolut aiurea din Praga? Mais qu'elle coincidence! Anyway, filmul lui Jiří Menzel este propunerea cehilor la Oscarul strain din acest an. Scrieti pe blidaru@czech.cz o povestioara si puteti castiga doua bilete gratisse. Detalii pe www.czech-it.ro.

Czech this out!

Ca sa-mi mearga bine tot anul, am inceput anul cultural cu o vizita la Centrul ceh, mai cu seama ca duceam dor de duca sau dor de Praga. Praga n-am gasit, pentru ca prima proiectie din programul pe acest an a fost documentarul american Supersize me (2004). Desi in Romania n-a rulat niciodata, reputatia il precede pe Supersize me, care a facut atatea valuri la el acasa ca puteau fi vazute aproape cu ochiul liber de pe casa poporului. Pentru cei care nu stiti, filmul este povestea unui tip care, timp de o luna, nu mananca si nu bea decat de la McDonald's, cate trei mese pe zi. Rezultatele au fost dezastruoase pentru organism, pentru ca dincolo de cele 11 kilograme castigate, ficatul acestui tip ajunsese sa arate ca cel al unui cirotic. Nu ma ingrijoreaza gandul ca situatia din SUA s-ar putea compara cu cea din Romania. Din fericire, mai avem mult pana acolo, si din motive de ei stiute, cei de la McDo n-au mai deschis nicio locanta de mai bine de 4 ani. Cel mult, documentarul poate sa fie luat drept un avertisment si acum, cat inca suntem departe, sa ne tinem de-o parte. Ce ma ingrijoreaza este un alt lucru. In prezentarea filmului, gazda de la centrul ceh, ne-a spus ca, in Romania, cand o revista culturala a vrut sa publice un articol despre film, McDo a cumparat o pagina de reclama in oglinda articolului. Nu mai stiu daca articolul a aparut sau nu, dar ma-ndoiesc. Din fericire, mesajul filmului a fost atat de viral ca n-a avut nevoie de reviste culturale, dar stau si ma-ntreb cate publicatii ar avea atata cojones, la ora asta, sa scrie despre acest film.
Spre deosebire de Romania, in Cehia filmul a circulat in cinematografe, iar in campania de lansare, firma distribuitoare a facut o demonstratie similara, dar cu hrana si bere ceheasca. Concluziile medicilor au fost, la final, ca invididul testat, culmea, avea o sanatate mai buna decat inainte. Sa fie de vina berea? Nu stiu, insa berea Pilsner Urquell (gratis!)care curge in serile cu film de la centrul ceh pe mine sigur ma face bine.

Later edit: Aici http://freedocumentaries.org/film.php?id=98 Supersize me poate fi downloadat for free.

Rocumente, mockumente, discomente

Inspirata de programarea lui Some kind of monster, Anca Gradinariu publica un articol despre Cele mai bune rockumentare, in Money Express de saptamana aceasta (www.moneyexpress.ro). Aminteste, intre altele, de No direction home si The Last Waltz, ambele semnate Scorsese, unul despre Bob Dylan, altul despre The Band, o trupa care castigase respectul unor artisti mari din anii '70, dar si de documentare mai noi cum este cel despre Kurt Cobain, K. Cobain: About a Son, regizat de Aj Schnak. De la Prince si Madonna pana la Metallica sau Sex Pistols, cu totii au cate o poveste interesanta de spus.

432 la Praga

432 rula la Praga. Mi-ar placea sa vad afisele din alte tari. Am inteles ca nici n-ar fi peste tot aceleasi: in unele locuri au preferat-o pe Anamaria Marinca din fata, altii din profil, ma rog, chestii de specific local. Daca aveti afisul sau poze cu afisul din alte parti, trimiteti la scoop.noicanimeni@gmail.com.

432, la liber

Gata, filmul lui Cristi Mungiu poate fi piratat. N-o spun cu bucurie, pentru ca ma numar printre cei care au mers de doua ori la cinema sa-l vada, dar pe unii s-ar putea sa-i bucure faptul ca DVD-ului cu 432 se gaseste in librarii. L-am gasit la Carturesti si costa undeva sub 50 de lei. Promit o fotografie la subiect. Va urma.

Film de Praga

In timp ce noi ne laudam cu Cold Mountain si inca vreo doua filme care se turneaza la Buftea, Praga "fura" de sub nas Hollywoodului circa 350 de milioane de dolari din productia de film. Cu alte cuvinte, filme ca Identitatea lui Bourne sau nu stiu ce film cu Johnny Depp s-au filmat la Praga. Toate acestea se filmeaza in oras sau pe platourile aflate la cca 11 km de oras, care il au drept actionar, intre altii, pe cehul Milos Forman. Studiourile au fost fondate de tatal acestuia pe la 1920, iar dupa Revolutia de Catifea, fiul a venit si, impreuna cu alti oameni de afaceri de la Hollywood, au preluat afacerea. "La inceput ni s-a parut asa o nebunie ca n-am putut sa nu spunem da", marturisea unul dintre acestia. La inceput au avut probleme cu lipsa personalului calificat si a lipsei de vorbitori de engleza, insa lucrurile s-au schimbat mult. Praga este astazi una din cele trei locatii favorite de catre cinematograful american, alaturi de Canada si Australia. Romania si Bulgaria ar putea fi mai ieftine, dar duc lipsa de... nemti. Like always.

A fost sau n-a fost, aceasta este intrebarea

... In zilele noastre asa ar fi sunat, poate, intrebarea hamletiana. V-as intreba, putinii mei cititori, la voi a fost sau n-a fost?

Stie cineva cine a zis asta?

"We'll go to Bering Sea, be in love and never die"

Istoria, ce desen animat

Cine a zis ca trebuie sa spui lucruri serioase cu fruntea incretita si sa faci filme cu teme mari in forme neaparat impunatoare? Marjane Satrapi isi povesteste viata intr-un desen animat, care inghite si ceva capitole de istorie recenta, de prin anii '70 si pana prin '90. Ajunsa in Occidentul liber, Marjane isi refuza libertatea din cauza unei banale povesti de amor, asa cum mai tarziu pleaca din nou spre lumea libera, in urma unui "banal divort". In Occident sau acasa, in Iran, Marjane ramane un spirit liber. Cu o mama care ar prefera-o mai curand independenta decat casatorita si o bunica cu sani mirosind a iasomie, Marjane nu avea cum sa fie altfel. Persepolis a primit premiul juriului la Cannes. L-a votat si Scoop aseara cu maximum de stele posibile, 5. Scenariu si regie: Marjane Satrapi & Vincent Paronnaud, de vazut in cadrul Festivalului filmului francez, 26 nov.-2 dec., in Bucuresti http://www.culture-france.ro/fra/interior_activites_fff.htm

Fata lui tata

Charlotte Gainsbourg nu este numai fiica celebrilor sai parinti Serge Gainsbourg si Jane Birkin (Je t'aime moi non plus, daca mai era nevoie), ci si castigatoare a catorva premii, din care vreo doua Cesar-uri. A devenit celebra mai ales dupa ce a jucat rolul Jane Eyre, in regia lui Zefirelli. "I'm very square," spunea intr-un interviu pentru Telegraph. Da, e ascutita, colturoasa si foarte mica- petite- cum ii spun francezii (cf revistei Celebrity Sleuth, masurile ei sunt 32-24-37!!), iar rochii flamboiante poarta numai in filme, pentru ca in rest poate fi vazuta doar in jeansi. Am vazut-o azi in Nuovomondo si mai prin vara in The science of sleep (Arta viselor) a lui Michel Gondry. Canta la pian si deseneaza, insa afirma ca n-are pic de talent. De parca ar fi dupa ea.