Ca orice om am si eu un talent aparte: ma aflu, fara sa vreau, frecvent, in preajma unor oameni celebri. In orice caz, mai celebri ca mine. De pilda, cate sanse ar fi fost ca astazi sa trec pe langa premierul nostru in piata Amzei, proaspat iesit de la cumparaturi de la Nic, intrand sa ciocneasca una mica la Harbour? Depinde, se poate spune. Bun, atunci va mai dau una: ce sanse ar fi existat ca, anul trecut, in luna iunie, sa trec pe langa C.P Badescu in ditamai Londra? Am o colectie de treceri pe langa oameni celebri, din care ar trebui sa inteleg ceva. Ce-ar trebui sa inteleg?
Mi se mai intampla insa un lucru cu care n-ar trebui sa ma mandresc. De multe ori sunt la o distanta asa de mica de oameni cunoscuti incat as putea sa-i ating. Sunt amici actuali sau din cine stie ce trecut, colegi de azi sau chiar prieteni cu care stiu ca trebuie sa-mi planific curand intalniri. Si stiti ce fac? Fug. Serios, fug. Fug de rup pamantul. Tot in Londra s-a intamplat sa trec pe langa amicul S., pe care nu-l mai vazusem de aproape zece ani, in ciuda caldei corespondente, stabilisem sa ne vedem intr-una din zilele sederii mele. Nu mi-a venit sa cred intr-o seara cand, mergand la Globe Theatre, trec tocmai pe langa acest prieten. Stiti ce-am facut? Da, asa, dar de unde ati ghicit? Aveti dreptate, l-am ocolit. Unora s-ar putea sa vi se para marsavie, lipsa de caracter si ce mai vreti. S-ar putea ca pe undeva sa aveti dreptate cu fiecare atribut. Nu stiu daca de fiecare data, insa in cazul respectiv, socul a fost asa de mare incat am zis: nu se poate, e doar in mintea mea. Cu S. o sa ma vad maine. Din nefericire insa, maine S. nu a mai putut si, mereu s-a ivit cate o scuza care ne-a blocat revederea.
Dincolo de faptul ca nimeresc in preajma vip-urilor si a amicilor cu care nu mi-am dat intalnire, din cand in cand mi se mai intampla, ca oricui, sa ma nimeresc pe langa oameni pe care chiar nu vreau sa-i revad. Astazi de pilda, daca grabeam pasul, as fi atins-o pe S., care se unduia pe trecerea de pietoni. Am privit-o cum se indeparta, incercand sa nu-i tintesc prea tare ceafa, stiind ca femeile au un simt al lor care le poate face sa se intoarca atunci cand se simt privite. Am privit-o si i-am ghicit traseul. Cat de previzibili suntem, am gandit. Si am condus-o cu gandul pana in statia ei de tramvai. Eram ca o instanta care ii stie miscarile si as fi stiut si ce-ar fi avut de zis vazandu-ma, asa ca la ce bun sa ma bag in seama?
2 comments:
poate ca are, totusi, legatura: de cate ori ies din casa, in mexic, intalnesc romani, oameni care au fost/lucrat in romania, oameni care au prieteni romani. cel mai cel a fost la acapulco, unde in micutul jeep care ne ducea din hotel la plaja am auzit vorbindu-se romaneste. am aflat mai tarziu ca oamenii aia nu ma cautau pe mine, se dusesera in guatemala, la niste amici, si venisera impreuna sa vaza, ca si mine, de unde se aruncase elvis in spuma marii.
@Monica, ce mult ma bucur sa te vad!!! romanii misuna peste tot, asa ca ai grija!!
Post a Comment