Dristor din Budapesta si Nistorescu la Cotidianul

Prima parte a titlului, desi mai veche, pentru unii e inca o noutate. A doua jumatate, desi noutate, e o vechitura. O haina ponosita care e aruncata peste Cotidianul, in ideea ca il va resuscita. Primele masuri pe care fostul mare gazetar le-a luat au fost sa dea afara un jurnalist, pe motiv ca nu cadra cu noul profil al ziarului. Care profil? L-a anuntat cineva sau a anuntat cineva redactia ca de azi ziarul va fi asa si pe dincolo, si dupa o perioada in care s-ar fi urmarit rezultate, cine nu ar fi facut fata sa fie dat afara? Nu, asistam la o actiune tipica de management romanesc, in care deciziile se iau dupa ureche. Poate ca Nistorescu a fost cineva la un moment dat, dar prestatiile sale din ultima vreme arata o hoasca plina de venin, care nu de putine ori a surprins prin articole pe care te-ai fi asteptat sa le gasesti mai curand in Romania mare. A se vedea si postul Un bezmetic acru al lui IT Morar, care iata, s-a trezit peste noapte coleg cu bezmeticu'! E omenesc sa incepi sa te ramolesti de la un anumit numar de ani incolo, dar daca simti ca nu te mai tin bracinarii, ocupa-te de gradinarit, de crescut nepoti, e mai nobil. Putinii jurnalisti buni care au mai ramas la Cotidianul, botezat de prieteni Coti, din simpatie, e foarte posibil sa plece acum cu venirea bezmeticului acru. Ce credibilitate mai poate avea ziarul acum, cu Nistorescu dand afara un jurnalist pentru ca ii ataca un cunoscut despre care ar fi existat ceva informatii ca a colaborat cu securitatea. Acelasi Nistorescu, implicat intr-un accident la sfaristul anului trecut, de care nu mai stim nimic. Trist este ca, la fel ca in politica si in show biz, si in presa avem fix aceeasi problema: rulam aceiasi si aceiasi oameni, pana ne ia ameteala. Astept cu dezinteres sa vedem unde o sa fie rulat Cristoiu, un alt mohican al presei romanesti. Chiar nu putem sa ne reinventam? Chiar nu putem sa gasim niste figuri mai proaspete? Daca saorma Dristor poate sa se reinventeze, noi de ce nu putem?
Later edit: Morar scrie pe blogul sau ca refuza sa colaboreze cu Nistorescu.

3 carente

Ca orice om am si eu un talent aparte: ma aflu, fara sa vreau, frecvent, in preajma unor oameni celebri. In orice caz, mai celebri ca mine. De pilda, cate sanse ar fi fost ca astazi sa trec pe langa premierul nostru in piata Amzei, proaspat iesit de la cumparaturi de la Nic, intrand sa ciocneasca una mica la Harbour? Depinde, se poate spune. Bun, atunci va mai dau una: ce sanse ar fi existat ca, anul trecut, in luna iunie, sa trec pe langa C.P Badescu in ditamai Londra? Am o colectie de treceri pe langa oameni celebri, din care ar trebui sa inteleg ceva. Ce-ar trebui sa inteleg?
Mi se mai intampla insa un lucru cu care n-ar trebui sa ma mandresc. De multe ori sunt la o distanta asa de mica de oameni cunoscuti incat as putea sa-i ating. Sunt amici actuali sau din cine stie ce trecut, colegi de azi sau chiar prieteni cu care stiu ca trebuie sa-mi planific curand intalniri. Si stiti ce fac? Fug. Serios, fug. Fug de rup pamantul. Tot in Londra s-a intamplat sa trec pe langa amicul S., pe care nu-l mai vazusem de aproape zece ani, in ciuda caldei corespondente, stabilisem sa ne vedem intr-una din zilele sederii mele. Nu mi-a venit sa cred intr-o seara cand, mergand la Globe Theatre, trec tocmai pe langa acest prieten. Stiti ce-am facut? Da, asa, dar de unde ati ghicit? Aveti dreptate, l-am ocolit. Unora s-ar putea sa vi se para marsavie, lipsa de caracter si ce mai vreti. S-ar putea ca pe undeva sa aveti dreptate cu fiecare atribut. Nu stiu daca de fiecare data, insa in cazul respectiv, socul a fost asa de mare incat am zis: nu se poate, e doar in mintea mea. Cu S. o sa ma vad maine. Din nefericire insa, maine S. nu a mai putut si, mereu s-a ivit cate o scuza care ne-a blocat revederea.
Dincolo de faptul ca nimeresc in preajma vip-urilor si a amicilor cu care nu mi-am dat intalnire, din cand in cand mi se mai intampla, ca oricui, sa ma nimeresc pe langa oameni pe care chiar nu vreau sa-i revad. Astazi de pilda, daca grabeam pasul, as fi atins-o pe S., care se unduia pe trecerea de pietoni. Am privit-o cum se indeparta, incercand sa nu-i tintesc prea tare ceafa, stiind ca femeile au un simt al lor care le poate face sa se intoarca atunci cand se simt privite. Am privit-o si i-am ghicit traseul. Cat de previzibili suntem, am gandit. Si am condus-o cu gandul pana in statia ei de tramvai. Eram ca o instanta care ii stie miscarile si as fi stiut si ce-ar fi avut de zis vazandu-ma, asa ca la ce bun sa ma bag in seama?

Dristor din Budapesta

Lume, lume, datorita succesului fulminant dovedit in cartierul Dristor, saormaria Dristor a inceput sa exporte celebra-i saorma si in alte cartiere. Deocamdata Budapesta/Cantemir. Cine urmeaza?

A yogurt a day keeps the crisis away

De vreo saptamana am o masa pe zi asigurata, la metrou Unirii!

Doamna Popa si Coloana infinitului

Mihaela Popa, fosta angajata a biroului PWC din Londra, isi acuza fostul angajator de discriminare si cere despagubiri in valoare de 46 milioane de euro. Romanca, al carui salariu anual era de 47.500 euro, pretinde ca i se promisese promovare si un salariu anual de 580.000 euro plus bonusuri. Imi place stirea, pentru ca e cu romani. Mai precis cu romance si daca memoria nu ma-nsala e prima oara cand auzim de un nume romanesc implicat intr-un astfel de caz. 46 de milioane de euro. Habar n-am ce inseamna asta. Ma gandesc la chestiile care ma intereseaza si ma-ntreb cate bucati as putea sa am de banii astia. Cate tone de inghetata? Cate containere de cirese? Ma depaseste. Stiu sa numar pana la un punct, dup-aia mai bine ma uit pe cer, la stele si ma gandesc ce-ar fi sa fie bani. Deci aceasta doamna contabil intr-o multinationala avea salariu anual de 47.500 de euro. Carevasazica atata valoreaza mintea unui contabil de multinationala. N-am nimic cu profesia, e cat se poate de onorabila, insa ce gandeste, ce creeaza aceasta minte ca sa merite acesti bani? Atunci in ce multinationala ar trebui sa lucreze un Cartarescu sau ar fi trebuit sa fie inrolat Brancusi ca sa castige cat Coloana infinitului? Mintea unui contabil, mai scumpa de mintea de artist? In ce fel de lume traim?

Thumbs up

In cazul unora parca ar gandi cu degetele. De exemplu ale ei: fuga-fuga pe tastatura toata ziulica. I-am invatat ritmul, pauzele, intretaierile, revenirile si razgandirile. Din coltul unde ma aflu i le vad pe toate cinci lacuite cu oja gri sidefat. Si-ar turna sclipici si pe gat daca ar putea sa sclipeasca. Stau cu nervii incordati si ii pandesc carnaciorii la fel de patrati ca tot restul corpului ei. Si masina cand si-o parcheaza si-o parcheaza tot asa intr-un fel patrat. Masina ei se lateste pe trotoar ca nicio alta. Si cand merge parca i-a luat forma imensului ei posterior. Care si el e patrat, la fel ca si capul incadrat de o tunsoare patrata. Dar parca despre degete era vorba.

Pe cine ai langa tine

Filmul vazut aseara la mall, Public enemies, mi-a dat o idee care ar putea sa mai civilizeze putin salile noastre de cinema, unde a devenit aproape un chin sa intri. Una din putinele scene de retinut din film il arata pe Johnny Depp ("John Dillinger"), mare jefuitor de banci, la film. Inainte sa inceapa filmul, pe ecran apare un anunt gen Wanted, in care spectatorii sunt invitati sa se uite la stanga, apoi la dreapta si sa se asigure ca nu cumva vecinul de scaun ar fi cel cautat. Urmand modelul, as poza "infractorii" din salile de cinema si le-as arata mutrele pe tot ecranul, in malluri, sa se vada si ei cat de groaznici sunt. Si dupa, as aprinde luminile in sala si as zice: uitati-va in stanga, uitati-va in dreapta. Odata identificati, sa fie tarati afara de politia multiplexelor si loviti in plex cu flexul si sa fie pusi sa faca 5000 de genuflexiuni pan-or asuda sa le treaca dorinta de popcorn, pocnit baloane de guma de mestecat, vorbit la telefon in timpul filmului, povestit filmul cu alt "infractor", hahait zgomotos samd.

Dupa un an

Scriam mai an despre un anume loc pe care la vremea respectiva m-am ferit sa-l numesc de frica sa nu urmeze potopul de oameni si sa nu-i vina vreunui mirceatoma ideea sa-l salveze. Fiindca nu mai e niciun pericol, locul fiind complet destinat pierzaniei, acuma pot sa divulg: a se ocoli Popasul pescarilor Neptun din urmatoarele motive:
- preturi astronomice (cca 200 g calcan=500.000 lei vechi);
- servicii lente (trei persoane cu pretentii modeste au fost hranite dupa 2 ore);
- fitze prea multe (jeep-uri pe plaja, "vedete")

Aici nu mai scrie nimeni?

Literatura si caricatura

Vineri, 13 februarie, la Club A, Ion Barbu- caricaturistul si iubitorul de poezie- vorbeste despre Literatura si caricatura, la o intalnire Bookblog.

Ciocolata a la Mosilor

Ca sa nu crapam de frig pana la intrarea in foarte friguroasa sala de cinema Europa, ne-am hotarat sa bem o ciocolata calda a cote, chiar langa Burebista din Mosilor. Dam sa intram, usa incuiata, desi vazusem doua vanzatoare stand la taclale dupa tejghea. "E-nchis", zic, cand una din fete vine sa ne descuie. "Poftiti", zice dumneaei. Miros de fum statut de la revelion. Dincolo de noi si ele, televizorul. Nitel stingheri, ne cufundam nasurile adanc in cestile cu ciocolata calda, pentru a le scoate dupa nici trei secunde, scuipand si afurisind. "Nu platim asa ceva!" O acreala cu iz de mucegai. De pe fundul cestii, ceva pojghita de ciocolata. "Hotarat, nu!" Ducem politicos cestile inapoi, explicam ca nu se poate bea, sa guste si dumnealor sa se convinga. Dupa cateva minute de reflectie, una din fete vine si ne explica doct ca "nu a fost respectata reteta originala". Reteta nu, dar cu noi ce-ati avut?

Haidem la teatru!

Un om iubea o capra. Si nu era capra cu trei iezi. In rolul omului, Marces Iures, pe care musai sa-l vedeti daca pana acum nu l-ati vazut la teatru. In rolul caprei, vedeti voi.

Obiecte inutile dupa care ma dau in vant

A mea e mai frumoasa, dar pentru n-am cum sa v-o arat, am gasit ceva oarecum (hm, foarte oarecum) online. Deci am primit de la Mos Nicolae una bucata suport de carte care am vazut eu ca se gaseste si la Carturesti. N-am incercat, dar cred ca merge sa pui pe ea si micul dejun. Am testat-o pe a mea si poate fi folosita inclusiv in baie, in orice caz. Tot la libraria cu dichis, un coltisor cu inutilitati care sa zicem ca ar fi un omagiu adus obiectului-carte.

Omul credincios si necredinciosul hiper-dotat

Un text care a trecut aproape neobservat scrie Plesu in Dilema veche, numarul din 12 ianuarie 2009. Redau doar concluziile:

"1) Rău trebuie că mai stăm, de vreme ce un ins ca Becali poate arăta, contextual, mai bine decît marii noştri lideri victorioşi. 2) O mai veche convingere a mea se dovedeşte îndreptăţită: omul credincios – indiferent de ce credinţă e vorba – poate spune, uneori, chiar dacă nu e hiper-dotat, lucruri mult mai inteligente şi mai cuviincioase decît necredinciosul hiper-dotat. Cu alte cuvinte, intelectual vorbind, ateismul nu rentează, oricît ar fi de „deştept“. (Memorabila ieşire din politică a lui Gigi Becali)".

Tatal lui

Am pus mana in iarna asta pe Scrisori catre fiul meu- Liiceanu- si mi-am dat seama ca, in ciuda a ceva experienta de lectura, m-am pacalit de marketingul ce a inconjurat lansarea cartii. Am gasit scriitura cam pretioasa pentru un tata care ii scrie fiului si m-am enervat de multe ori, inclusiv cand i-a luat zeci de pagini sa se prinda ca pe aceeasi tastatura a telefonului mobil sunt si litere si cifre si ca daca zici 0722-martin, zici 0722-627846. M-au amuzat contextele in care vorbeste de prietenul sau Andrei Plesu (chiar si cand doar se vorbeste despre el, Plesu are darul sa insenineze pagina) si pretul pe care amandoi l-au platit celebritatii (p.42): "Se plimba pe un mare bulevard din Pekin, cand si-a dat seama ca din ce in ce mai multi chinezi incep sa se bucure la vederea lui si fac semne extrem de prietenoase. Sa fi fost vreo poza de-a lui prin ziare? s-a gandit o clipa. Dar de ce sa simta chinezii o atat de mare bucurie la vederea ministrului roman al culturii? Cum semnele de simpatie cresteau in mod vizibil de la un minut la altul, Andrei s-a aplecat catre insotitorul sau si l-a rugat sa-i explice ce se intampla. "Acum doua zile, Excelenta, a fost un concert al lui Pavarotti si lumea crede ca sunteti el." La Iasi e confundat cu Ludovic Spiess, la Sinaia cu Radu Anton Roman.
Ceva-ceva tot au in comun o parte din personajele de mai sus, si ma refer la pasiunea pentru bucatarie: pe si mai multe pagini, Liiceanu povesteste cum a-nvatat sa prepare Jambalaya, "o reteta din Delta Mississippiului", pe care o povesteste ca pe o piesa in 3 acte.
Cum suntem de acord cu totii ca tatii sunt pisalogi, de multe ori pretiosi, de multe ori plini de ei, rezulta ca Liiceanu e un tata excelent. Ceea ce va doresc si voua sa aveti!

E ceva mai bine

Fost fumator inrait si cu plamanii alterati de raceala inchisorii comuniste, Havel se lupta de cativa ani buni, iar astazi se pare ca a mai castigat o zi. Gandul bun pe care i l-am trimis m-a facut sa-mi amintesc de o seara de hoinareala pe strazile Pragai, in care am dat fix peste drum de hostelul cu mansarda in cer, de locul unde dizidenta comunista se intalnea ca sa cante din alea necantate si unde, in fine, anecdota spune- si nu minte- ca Bill Clinton a cantat la saxofon, aplaudat de astazi mai celebra sa consoarta si chiar si de imprevizibila doamna Albright. Jazz club reduta.

Absente costisitoare

Am lamurit prin Vorbaret, care nu prea stiu de ce, imi mai da tarcoale cand si cand, problema inexplicabilei mele absente. Cum ma simteam carevasazica foarte coupable din motive ca uite, si eu absentez, am ascultat textul vocii de la banca cu foarte mare ingaduinta. "Stiti, va sun in legatura cu o reclamatie pe care ati depus-o la noi in mai 2008", zice vocea. Perplexitate. "Imi crapa obrazul de rusine, dar sa stiti ca eu nu lucram acolo la vremea cand dumneavoastra ati depus reclamatia. V-am sunat pentru ca acum avem un raspuns si voiam sa stiu daca doriti raspunsul in scris sau e suficient sa va explic la telefon". Efectele crizei?