Beloved book, lousy movie

Sunt carti dupa care ar trebui interzis sa se faca filme. Ecranizarea cartii lui Gabriel Garcia Marquez, "Dragostea in vremea holerei", trebuie ca a produs o mare dezamagire in randul celor doua tipuri de spectator venit sa vada filmul la cinema. Cel care a citit cartea a plecat amarat de vizionarea unui film prost, in ciuda faptului ca eroul este interpretat de proaspatul castigator al Oscarului, Javier Bardem. Cel binevoitor, care n-a citit-o dar ar citi-o, n-o va mai citi din cauza unui film prost. Ma numar printre cei care au citit cartea si probabil ca daca as fi avut ceva mai mult har, mi-ar fi placut s-o scriu. Sau pentru ca deja a fost scrisa, macar filmul mi-ar fi placut sa-l fac. Mike Newell a avut mijloacele (tehnice) sa-l faca, insa neintelegerea povestii si un casting de neinteles au aruncat filmul in telenovela. Dupa cum ne amintim, cartea se petrece pe o intindere de 50 de ani peste care cititorul nu are de ce sa se grabeasca sa treaca. De la noaptea nuntii Ferminei si pana cand aceeasi Fermina declara amuzata "Miros a baba" e un drum lung la care trebuie sa pui osul sa-l parcurgi. In film, drumul se scurteaza dramatic cu ajutorul pamatufului de pudra si al fondului de ten cu care Mike Newell a crezut ca ar putea face minuni. Asa apar imagini aberante cu aceleasi tinere fete deghizate in batrane sub sapte straturi de machiaj, dar cu aceleasi voci tinere si cu aceleasi priviri iscoditoare. Singurul lucru pe care l-am priceput de aici este ca asa cum fondul de ten nu poate sa ascunda batranetea, la fel de bine nu poate ascunde nici tineretea. Machiajul gros si-a pus amprenta insa pe intreg filmul. Asupra replicilor, asupra miscarilor. Asa de trucate sunt ca singurul care joaca nefardat, adica simplu, este Bardem, pentru simplul fapt ca in cea mai mare parte a filmului face sex. Neafectata este si muzica Shakirei. Ca sa citez un cronicar de film care scrie despre film fara sa fi citit cartea, beloved book, lousy movie.